A vorbi despre Resursele Bisericii într-o lume secularizată poate însemna a atrage atenția împreună cu Jürgen Habermas asupra faptului că și într-o asemenea lume „ceva poate rămâne intact în viața comună a comunităților religioase, ceva care s-a pierdut în alte părți și pe care nu o poate reconstitui nici cunoașterea profesională a experților”[1]. Juristul aplecat asupra acestei teme va fi cu siguranță incitat de felul în care cardinalul Joseph Ratzinger – preopinent al lui Habermas în cadrul unei dezbateri amplu mediatizate din anul 2004 – recunoștea faptul că însuși instrumentul intelectual de analiză normativă a societății folosit în mod tradițional de Biserica Romano-Catolică și-a pierdut la rândul său eficacitatea: „dreptul natural s-a uzat”, tocmai pentru că „avea drept presupoziție un concept al naturii în care natura și rațiunea se întrepătrund, iar natura însăși este rațională”, concept care însă „s-a prăbușit o dată cu triumful teoriei evoluției”[2]. Șapte ani mai târziu papa Benedict al XVI-lea va reafirma în celebrul discurs din Bundestag-ul german (2011) actualitatea dreptului natural cu un accent special pe ecologie, arătând nu numai că „trebuie să ascultăm limba naturii și să-i răspundem corespunzător”, dar și că „există și o ecologie a omului”, acesta având la rândul său „o natură pe care trebuie să o respecte și pe care nu o poate manipula în mod arbitrar.”[3] Cu toate acestea, oricât de regretabil, este de netăgăduit faptul că pentru juristul laic occidental dreptul natural nu mai este decât cel mult o referință istorică și culturală, iar abordările normative curente ale ecologiei, chiar realizate din perspectiva înțelegerii creștine a naturii ca creație a lui Dumnezeu și a omului creat ca administrator și nu maître posseseur de la nature nu au avut până acum un impact semnificativ.
Dacă vorbim însă despre resursele intelectuale ale Bisericii Ortodoxe, atunci vom putea spune că aici dreptul natural e departe de a se fi uzat, fiind mai degrabă evitat de-a lungul istoriei tocmai din cauza identificării lui cu tradiția romano-catolică a unei abordări normative în spirit raționalist, căreia i s-ar contrapune perspectiva existențială a ortodoxiei (Christos Yannaras), mai ales în cazul problemelor legate de ecologie[4]. Așezat tradițional în umbra reflecției politico-sociale, dreptul natural este și rămâne inseparabil de gândirea marilor jurisconsulți romani și tocmai de aceea «încreștinat» de Sfântul Apostol Pavel (Rom. 2, 14 etc) și mai apoi de Sfântul Împărat Iustinian prin Corpus iuris civilis, iar actualizarea sa ca mod de gândire normativă a relațiilor dintre oameni poate dobândi valențe noi atunci când este situată în contextul experienței ecleziale a comuniunii ca mod de existență și cunoaștere umană specific Ortodoxiei[5]. „Cosmosul și natura umană ca intim legată de cosmos sunt imprimate de o raționalitate, iar omul – creatură a lui Dumnezeu – e dotat în plus cu o rațiune capabilă de cunoaștere conștientă a raționalității cosmosului și a propriei sale naturi”[6], scria părintele Dumitru Stăniloae. Dacă discursul secularizat transformă ecologia în ideologie, ratând astfel atât miza existențială a problemei ecologice, cât și șansele soluționării acesteia prin schimbarea actualului mod de viață a omului, calea unui drept natural hrănit de resursele spirituale ale Ortodoxiei poate conduce în aceeași materie ecologică la gândirea unor norme juridice pe cât de diferite de interdicțiile și restricțiile curente și preconizate pentru viitor, pe atât de firesc încadrate într-o experiență comunitară reală care să facă din respectarea lor o veritabilă „liturghie a poruncilor divine”[7]. În același context, inversarea normativă și filosofică anunțată de Ch. Delsol pentru epoca de tranziție, inclusiv ecologică, pe care o presupune ieșirea din antropocen și în care suntem angajați deja, impune nuanțări și adaptări ale discursului religios și ale formelor sale de exprimare.
Apărută ca știință în același timp cu teoria evoluției, ecologia ar putea fi însă revigorată printr-o reconstrucție specific ortodoxă a dreptului natural ca mod de gândire a ordinii unei comunități, realizată tocmai pe urmele teologiei părintelui Dumitru Stăniloae. Și acesta cu atât mai mult cu cât asumarea responsabilităților științei și nu numai în afirmarea modernității occidentale, exploatarea naturii în numele progresului și provocarea crizelor ecoclimatice actuale obligă la găsirea comună a soluțiilor spre a le remedia și depăși.
[1] J. Habermas, Fundamentele prepolitice ale statului de drept democratic, în J. Habermas / J. Ratzinger, Dialectica secularizării: despre rațiune și religie, trad. D. Marga, Editura Apostrof, Cluj, 2005, p. 93.
[2] J. Ratzinger, Ceea ce tine lumea laolaltă. Fundamente prepolitice morale ale unui stat liberal, ibidem, p. 109
[3] Besuch des Deutschen Bundestages. Ansprache von Papst Benedikt XVI, RECHTSTHEORIE 42 (2011), pp. 275–281 (280).
[4] C. Yannaras, Existential versus Regulative Approaches: The Environmental Issue an an Existential and not a Canonical Problem, în J. Chryssagis / B. V. Foltz (eds.). Toward an Ecology of Transfiguration, Fordham University Press, New York, 2013, pp. 186-192.
[5] K. Chr. Felmy, Dogmatica experienței ecleziale, trad. I. I. Ică sr., Editura Deisis, Sibiu, 1999.
[6] D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, ed. a III-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 2003, p. 10.
[7] P. Ocoleanu, Liturghia poruncilor divine: prolegomene teologice, ed. a II-a, Editura Christiana, București, 2008.