Cercetarea documentară urmărește evidențierea relaţiei dintre statul român modern, Biserica Ortodoxă Română și Patriarhia Ecumenică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în contextul general al organizării Bisericilor naționale autocefale odată cu constituirea, în Răsăritul Europei, în secolele XIX-XX, a statelor  naţionale independente.

Regimul politic a utilizat, de fapt, succesiv Biserica Ortodoxă Română în procesul de construire a statului, consolidându-se economic prin secularizarea averilor bisericești din 1863-1864, organizând-o instituțional prin legile din anii 1864, 1865 și 1872 și culminând cu implicarea decisivă în vederea obținerii autocefaliei bisericești din anul 1885.

Fondurile documentare existente în Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe din Bucureşti ne-au facilitat o analiză pertinentă a mecanismelor prin care statul național român modern a gândit relația sa cu Biserica Ortodoxă Română, urmărind să obțină, prin negocieri diplomatice, recunoașterea autocefaliei acesteia din partea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, fiind interesat de o Biserică națională independentă într-un stat național independent. Pe tot parcursul acestui timp, ierarhii români ortodocşi din cadrul Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au susţinut legitimitatea şi necesitatea tratativelor diplomatice purtate pentru recunoaşterea autocefaliei bisericeşti, printr-un act canonic din partea Patriarhiei Eumenice. Din motive politice - bisericeşti, Patriarhia Ecumenică a recunoscut, canonic, deplina independenţă a Bisericii Române, câştigând, pe această cale, şi un partener în proiectul solidarizării şi unităţii Ortodoxiei în spaţiul sud-est european.