O întrebare care poate părea de două ori problematică. În primul rând, ea presupune că poți învăța din momente dramatice, din catastrofe sociale, fapt care, cumva, le legitimează, fie și indirect și doar parțial. Ca și cum am fi avut nevoie de așa ceva. Or, întrebarea are în vedere ce avem de înțeles tocmai în ciuda crimelor comise, cu ce rămânem la final, comunismul răpind viețile a milioane de oameni și otrăvind pe a altor, necunoscute în mod exact până acum, câteva milioane.

Așadar, a te întreba ce înveți dintr-o traumă este începutul terapiei, al vindecării. Cum nu noi am dorit să se petreacă anumite lucruri, suntem cu atât mai îndreptățiți să investim cu sens memoria propriei noastre vieți sau a înaintașilor noștri. În al doilea rând, o asemenea întrebare ar fi considerată drept provocare. Ce învață, de pildă, democrația de la totalitarism sau statul de drept de la fanatismul ideologic? Multe! Înainte de orice, ținând cont de modernitatea eșuată întrupată de comunism, am avea destule motive să fim moderni, adică să punem sub semnul întrebării anumite convingeri ale modernității. Apoi, văzând cum o idee pervertită, asemeni diavolilor „refugiați” în porci, pune stăpânire pe biografii și persoane concrete, am putea învăța din nou lecția libertății și a demnității umane, creatură a Creatorului.

În fine, în context românesc, moștenirea comunistă nu ne va lăsa în pace nici în secolul doi al unității noastre. Din mai multe motive. În orice caz, ea va funcționa, sper, ca strigăt de avertisment.