Isihasmul nu este, cum s-a încetățenit chiar și în mediile teologice ortodoxe, un curent monahal care a marcat o perioadă de dispute teologice în secolul al XIV-lea, ci este o trăsătură caracteristică a Răsăritului Ortodox, ieșită în evidență în mod special în secolul respectiv datorită confruntării cu Apusul eterodox.

Retragerea în sine, asceza și igiena mișcărilor sufletești - ale minții și ale inimii - adunarea din consumul și risipirile exterioare țin de conținutul propriu-zis al vieți sănătoase și constituie o premisă esențială a vieții duhovnicești, a vieții omului cu Dumnezeu. Ori, acest lucru nu se poate face fără izolarea fizică sau retragerea omului din lume pentru un timp anume sau pentru totdeauna.

Istoria Bisericii ne stă mărturie, începând cu veacurile monahismului anahoretic egiptean și ajungând până la renașterea isihastă din vremea noastră. Dar fenomenul retragerii își are temei în Dumnezeieștile Evanghelii, în viața Mântuitorului, în teologia Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan sau a Sfântului Apostol Pavel și a

Nu orice izolare este isihie. Pentru ca izolarea să devină isihie este nevoie de asumare liberă a stării de izolare și, de asemenea, este nevoie ca aceasta să fie dedicată restaurări și dezvoltării relației cu Dumnezeu cel viu și adevărat. Izolarea impusă de factori externi (constrângeri de orice fel) poate fi convertită în izolare de bună voie, urmând sfatul Mântuitorului de a adăuga la măsura constrângerii un nivel anume prin hotărâre liberă. (Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. (Matei 5,41 BOR). Omul poate îndepărta factorul de constrângere prin asumare jertfelnică, adică de bună voie, a stării respective.

Citit în cheie teologică fenomenul pandemiei pare a fi o mișcare pedagogică de proporții a iconomiei dumnezeiești având drept scop refacerea unor echilibre fundamentale afectate serios de marșul omenirii în istorie, între care unul este acela între lăuntric și exterior. Civilizația dominantă a lumii contemporane pare să mizeze aproape exclusiv pe lumea exterioară, în timp ce civilizația sau cultura creștină, întemeiată pe descoperirea dumnezeiască, leagă manifestarea exterioară de calitatea omului lăuntric, chemând la înmulțirea investițiilor serioase în restaurarea și activarea omului lăuntric. Risipirea și haosul pot fi combătute cu adunarea în sine și refacerea ordinii lăuntrice. Omul este chemat să-și redescopere și să-și activeze darul libertății lăuntrice, în temeiul căreia poate contribui la însănătoșirea sa și a comunității umane din care face parte.