Filoxenia, dragostea de străini, ospitalitatea, poruncă fundamentală a Vechiului Testament (Stejarul din Mamvri), dar și al celui Nou (Matei, 10, 40-42 ; 25, 35-43, etc), pe românește „omenia", este fără îndoială o trăsătură de caracter definitorie pentru specificul național. Urmând pildă patriarhului Avraam, românii au primit și adăpostit de-a lungul secolelor un mare număr de străini, pe unii de bună voie, pe alții de nevoie, cu care s-au încuscrit asimilându-i și transformându-i, pe ei și pe urmașii lor, în buni români (în cele mai multe cazuri). 

Biserică Ortodoxă a primit și ea în sânul ei un număr important de nou veniți dintre care unii s-au evidențiat prin contribuția lor la desăvârșirea ortodoxiei noastre în duh ecumenic. Prin această, ea se aseamănă dar se și deosebește fundamental de Bisericile rusă, greaca, bulgară și sârbă. 

Se aseamănă deoarece Bisericile rusă și bulgară au primit și ele elemente străine, în speță greci, însă aceștia erau mitropoliți și episcopi numiți direct de Patriarhia din Constantinopol în secolele imediat următoare înființării respectivelor mitropolii : astfel în Rusia, din 23 de mitropoliți din secolele X-XIII (până la 1281, deci după marea invazie mongolă), 21 erau greci, și doar doi ruși. Iar în ceea ce privește pe autorii de opere cu caracter religios din aceeași perioadă de trei secole, din 50 de persoane identificate că atare, zece, deci 20% sunt greci, restul fiind autohtoni. Cam așa au stat lucrurile și în cazul Bulgariei, unde desființarea primului țarat bulgar în 976-1018 a dus la numirea exclusivă de mitropoliți și episcopi greci până la crearea celui de-al doilea țarat, cel vlaho-bulgar al fraților Petru și Asan. Lucrurile s-au petrecut astfel și în Țara Românească până în secolul al XVI-lea, cu alternanțe între greci și români la care s-au adăugat și doi sau trei sârbi și un bulgar (Ignatie Sârbul din Nicopol), în timp ce Moldova a cunoscut mitropoliți greci și un bulgar în secolul al XV-lea, urmați de români până în secolul al XVIII-lea (o singură excepție). Serbia singură a avut mitropoliți naționali de la bun început (sfântul Sava) și intervenția patriarhiei ecumenice care numea numai greci s-a vădit, în vremea turcocrației, doar în cazul Ohridei, așa cum s-a întâmplat și în Bulgaria devenită provincie otomană, pe când mitropolia de Pec a fost condusă tot de sârbi începând din 1557 până la desființarea ei în al optsprezecelea veac.

Diferență fundamentală între Biserică română (Moldova și Țara Românească) și celelalte Biserici constă în ospitalitatea românilor, pe de o parte, și în tendința contrarie, de închidere față de străini, acceptați doar în mod excepțional în special în domeniul picturii religioase, pe de altă ; iar când erau chemați în mod special, cum a fost în Rusia cazul lui Manuel Trivolis (Maxim Grecul) sau frații Lichudes (ba chiar și Nicolae Milescu) un veac și jumătate mai târziu, ei au sfârșit arestați, judecăți și condamnați, sau în orice caz marginalizați.

Ospitalitatea românilor și caracterul deschis al ortodoxiei noastre au dus la stabilirea pe aceste meleaguri a mai multor oameni ai Bisericii - mitropoliți, episcopi, preoți și diaconi - chemați și/sau aduși de voievozi sau de boieri și poporeni, oameni de valoare și adevărați specialiști în domeniul lor dintre care cităm doar pe Nicodim de la Tismana și Paisie Velicikovski și ucenicii lor străini și români care au contribuit la organizarea și reorganizarea vieții  monahale pe model athonit ; pe specialiștii timpurii în artă tipografiei că Macarie de Muntenegru și Dimitrie Liubavici ; pe autori de literatură hagiografica (Grigore Tamblac, Matei al Mirelor), omiletică și didactică (Antim Ivireanul) dar și în desăvârșirea traducerii și editării în românește a cărților sfinte (Neofit Cretanul, Chesarie de Râmnic, Filaret ÎI și Dositei Filitti), a luptei împotrivă asupririi religioase și a încercărilor de unire cu Roma sau de convertire la calvinism (mitropoliții Ioachim și Teoctist I în Moldova, Sava Brancovici în Transilvania), în fine prin răspândirea practicii rugăciunii lui Iisus (preotul Ivan Kulaghin (părintele Ioan Străinul și ucenicii săi din grupul Rugului Aprins), etc. 
       La aceste nume poate fi adăugată și categoria cărturarilor veniți, ei sau părinții lor, de peste Dunăre și care făceau parte din comunitatea numită romanitatea balcanică-aromâni, macedoromâni, etc., Meletie Macedoneanul, mitropolitul Dosoftei, Nicolae Milescu, și chiar marele Andrei Saguna. De pe aceleași meleaguri sud-dunărene se trag și episcopii sârbi din Ardeal din secolele XVIII-XIX care s-au identificat și ei cu aspirațiile românilor de peste munți. 
       Tuturor acestor categorii se mai adaugă și numeroșii pictori bisericești începând cu artiștii care au zugrăvit biserică domnească de la Argeș (sec. al XIV-lea) și până la maestrul Constantinos, protejatul lui Constantin Brâncoveanu, care au creat școli și au contribuit și ei la cultura românească și la construcția ecumenică a ortodoxiei românești. 
       Nu este intenția noastră de a studia opera și contribuția tuturor (mai sunt și alții nenumiți aici din lipsă de spațiu), ci doar de a sublinia, pentru cei mai importanți, modul în care și-au adus prinosul la edificarea ansamblului armonios și ecumenic numit Biserică Ortodoxă Română, ansamblu format prin concentrarea experienței și cunoștințelor cărturarilor și artiștilor veniți din toată lumea ortodoxă  și care s-au identificat cu nevoile și aspirațiile sale și și-au câștigat dreptul la recunoștință posterității.