Marea Unire din cursul anului 1918 a fost posibilă datorită contextului internațional favorabil, dar mai ales a voinței liber exprimate de reprezentanții legitimi ai românilor din Basarabia, Bucovina și Transilvania. Proiectul politic al unirii românilor între granițele aceluiași stat național a fost elaborat de elita politică și culturală începând cu generația pașoptistă, acest proiect nefiind străin de corpul social al națiunii române, ci fiind ideal împărtășit de popor.

În Transilvania, datorită contextului social-politic diferit față de cel al celor două principate extracarpatice, preoțimea a reprezentat cheagul mișcării naționale a românilor ardeleni, ierarhia bisercească conducând în același timp și frâiele politicii românești. Din acest motiv, dar nu numai, Biserica Ortodoxă a jucat un rol fundamental în mișcarea națională și apoi în realizarea unirii.

Prezentarea noastră are drept scop reliefarea contribuțiilor principale ale Bisericii Ortodoxe în susținerea românismului și în promovarea unității de credință și de neam cu românii de dincolo de munți urmând a fi punctate principalele proiecte, etape și fapte istorice care a avut drept protagonistă preoțimea ortodoxă: dacoromanismul, mitropolia națională românească din Monarhia Dunăreană, memorandumul, seminarul andreian, Telegraful Român, jertfele preoțimii române în vremea Marelui Război și participarea clericilor la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.