Portretul părintelui Stăniloae nu poate fi decât unul filocalic. În cultura română, el a reînnodat firul tradiției ascetico-mistice și i-a asigurat o largă receptare. Opera sa este impregnată de acest filon și a fost recunoscută ca o mare sinteză neopatristică. Această receptare a tradiției nu este o simplă reluare și sistematizare, ci o interpretare „în duhul Părinților”, cu instrumente conceptuale moderne și cu o sensibilitate proprie timpului nostru. Două dimensiuni fundamentale ale gândirii ale părintelui Stăniloae – personalismul și rostul creației vizibile – ne permit să înțelegem felul în care inspirația patristică este continuată și dezvoltată într-o teologie aflată în dialog fecund cu modernitatea. Ne propunem să discutăm cu acest prilej nu numai ceea ce părintele Stăniloae spune, ci mai ales cum își construiește argumentele, care îi sunt referințele culturale, ce consecințe are întâlnirea pe care o realizează între tradiție și ceea ce alege ca semnificativ din gândirea modernă. Astfel vom vedea cum teologia este o experiență hermeneutică, irigată de apele freatice ale tradiției, expresie a unei creativități inspirate în lumea modernă.