Omul, coroana creației, putea ajunge la asemănarea cu Dumnezeu-Creatorul doar rămânând în comuniune cu Acesta. Această comuniune i-ar fi asigurat, totodată, și viața veșnică fericită. Întrucât prima pereche de oameni a dorit să ajungă ca Dumnezeu, „fără Dumnezeu și neascultând de Dumnezeu” (Sf. Maxim Mărturisitorul), omul nu-și mai putea împlini scopul sădit în el de Ziditor. Această îndepărtare de Dumnezeu și de nesocotire a Lui poate fi considerată ca cel dintâi moment al secularizării. În timp, astfel de momente, în diferite chipuri, în pofida faptului că trebuie să învățăm din istorie (Tucidide), s-au repetat, omul făcând noi pași în dorința sa de „emancipare” față de Dumnezeu (Renașterea cu umanismul, Revoluția franceză cu iluminismul ș.a.). La pașii amintiți ai secularizării, Ortodoxia a răspuns prin inițierea, trăirea și promovarea isihasmului, respectiv a paisianismului, prin traducerile și răspândirea învățăturilor operelor Sfinților Părinți, prin apariția Filocaliei ș.a. Este ceea ce a subliniat, în mod grăitor și convingător, Părintele Patriarh Daniel: „ori de câte ori există în istorie o criză spirituală, monahismul a fost acela care, în fața raționalismului și a secularizării, a adus luminile Taborului...Există o luptă nevăzută în noi între inteligența despărțită de Dumnezeu și inteligența umană unită cu Dumnezeu prin rugăciune”.