În psihologie, educație și psihoterapie, în ultimele două decenii, se vorbește despre dimensiunea spirituală a omului, despre dezvoltarea și integrarea ei în diverse demersuri educaționale și clinice. În literatura de specialitate occidentală, observăm apariția unui număr impresionant de studii empirice care semnalează beneficiile spiritualității laice și religioase asupra sănătății fizice, mentale, sociale și emoționale. Cum a ajuns psihologia (de fapt un anumit subdomeniu al ei) să se întoarcă la cercetarea spiritualității? Ce motive invocă specialiștii pentru această schimbare? Se știe că la sfârșitul secolului al XIX lea psihologia a devenit o știință și a lăsat deoparte, a exclus, a ignorat aspectele spirituale și metafizice ale omului, care nu intrau în canoanele științelor pozitive. Omul „decupat” al psihologiei științifice a fost redus la aspectele psihologice observabile și măsurabile. În ultimele decenii, se pare că asistăm la un fenomem invers, de recuperare, de reintegrare a umanității profunde și complexe a omului. În prezentarea de față, subliniez câteva demersuri psihologice teoretice privind dezvoltarea spirituală a persoanei umane, cu avantajele și limitele lor, apoi insist pe relație (relația cu sine, relația cu ceilalți și relația cu Dumnezeu) ca „spațiu/spații suprapuse” de creștere și maturizare psiho-spirituală. Omul ca personalitate, a cărui nucleu profund este caracterul, omul ca ființă socială și omul ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu este o ființă relațională. Crearea de relații sănătoase din punct de vedere psihologic și spiritual presupune un efort susținut, intens, profund, care dezvăluie vulnerabilități, suferințe, moduri personale de a iubi. Parcurgerea vârstelor psiho-spirituale se petrece în relații. Maturizarea în relații (cu sine, cu ceilalți și cu Dumnezeu) este un proces cu dileme, prejudecăți și paradoxuri care merită atenția noastră.