Articole despre: Părintele Dumitru Stăniloae

În anul 1911, ca reacție critică la enciclica papală „Pascendi“ (1907), care condamna modernismul, arhimandritul Iuliu Scriban scria în „Revista teologică“: „Creștinismul este veșnic modern, pentru că el continuu trebuie să urmărească mersul societății și continuu să-și revadă planul și metodele de lucru creștin în această societate. Prin aceasta, el înflorește neîncetat și nu dispare niciodată de la ordinea zilei.“ Desigur, modernitatea pe care o avea în față optimistul Scriban era alta decât cea a secolului XXI.

Portretul părintelui Stăniloae nu poate fi decât unul filocalic. În cultura română, el a reînnodat firul tradiției ascetico-mistice și i-a asigurat o largă receptare. Opera sa este impregnată de acest filon și a fost recunoscută ca o mare sinteză neopatristică. Această receptare a tradiției nu este o simplă reluare și sistematizare, ci o interpretare „în duhul Părinților”, cu instrumente conceptuale moderne și cu o sensibilitate proprie timpului nostru.

După cinci decenii de regim comunist ateu, România a intrat în Uniunea Europeană, spațiu cultural dominat de un set de idei progresiste, seculare. Între căderea comunismului și aderarea la UE s-au scurs aproape două decenii, caracterizate, mai degrabă, prin derută, confuzie și echivoc. În 1942, cultura română producea polemica dintre Lucian Blaga și pr. prof. Dumitru Stăniloaie. În 2019, cultura română nu mai poate produce o dezbatere similară. Ce s-a întîmplat între timp?

„Eu cred că asta este destinaţia neamurilor, nici să se dezbine în lupte, aşa cum se face în occident, nici să se unifice, cum se tinde acum, ci să se dezvolte în sensul acesta spiritual care să însemne dezvoltare, diversitate în Dumnezeu Care este şi unit” (Părintele Stăniloe în dialog cu Sorin Dumitrescu). Întrebarea „Ce este nou în scrierea Părintelui Stăniloae?” nu este nici redundantă nici nejustificată, întrucât re-lectura sa ne pune în față „noutatea” tradiționalului.

Rezumat:

Părintele Prof. Dr. Dumitru Stăniloae se numără printre cei mai mari teologi ai secolului 20 şi este după creativitatea, monumentalitatea operei sale, importanţa şi influenţa ei, asemănător cu teologii catolici Karl Rahner şi Iosif Razinger sau cu protestantul Karl Barth.