Simpozion

„Nu este bine să fie omul singur …” Pandemie, Izolare, Isihie

Iași, 11 - 13 Mai 2022

Geopolitica (jurnal pastoral)

16 Decembrie 2021

Cum se întâmplă în marile crize: planetele se aliniază și astronomii, cei obișnuiți de regulă cu unități de măsură cvasi-incomensurabile (ani-lumină!), sunt somați să interpreteze imediatul acestei constelații. Nu doar că este dificil, dar mai ales poate induce în eroare, încurajând concluzii mioape care se pretind clarvăzătoare. Cu cât mai tulbure, cu atât mai profund. Da, știu: în media românească sau în cea care îi ține locul tematica internațională, în general, este fie absentă, fie tratată superficial sau cu mare întârziere. Fusul nostru orar este în mod constant mutat, dat înainte sau înapoi, după nevoie. Rezultatul se vede nemijlocit prin lipsa de curiozitate și, tot în ansamblu, prin acceptarea unei predestinații: doar atât putem fi. Nimic în plus. Desigur, ca națiune multiseculară și stat, recent (re)unificat, în urmă cu doar o sută de ani și câteva zile, România nu este nici agresivă, nici revanșardă. Chiar dacă ulterior, după 1918, am fost trădați, sfâșiați, furați, nu am recuperat nimic: din lipsă de voință politică, înainte de toate, dar nu mai puțin dintr-o anumită inteligență istorică, acumulativă, fără sediu sau ștampilă, care ne spune că am obținut mai mult prin pace decât prin război. Dacă prima are nevoie de timp, de mult timp, al doilea, chiar dacă fulger, instituie realități dificil de gestionat apoi. Cum am fi organizat, concret, o eventuală ocupație/recuperare românească a Basarabiei cu minoritățile ei, dintre care cea rusească, rusofonă sau rusofilă, dincolo de etnicitate, este cea mai consistentă și are un apărător de dimensiunile “marelui frate” de la Est? Între Republica Moldova, independentă, cu toate slăbiciunile cauzate de istoria recentă, și o enclavă rusească în corpul României lărgite, care dintre ele ar fi putut fi, ipotetic, mai bine și mai eficient, la scară mare, istorică, administrate? Dincolo de emoții, lacrimi, limbă și alte valori imateriale, realitatea vorbește alt dialect, direct și fără metafore. Una peste alta, harta nu poate fi transformată în icoană.

Ortodoxia ar trebui să știe foarte bine asta. Este suficient să ne amintim de tribulațiile care au dus la căderea inegalabilului Imperiu Bizantin redus, în ultimele lui zile, la zidurile orașului întemeiat de primul împărat roman intrat în calendarul Bisericii lui Hristos. A se citi și reciti Runciman. După ce toate centrele, fără excepție, ale culturii creștine din Europa de Sud-Est, Asia Mică și Africa de Nord cad în mâinile musulmanilor, de la Ierusalim la Alexandria și de la Antiohia la Salonic, iată că, în primăvara prelungă a anului 1453, carcasa materială a unui ideal spiritual este spartă, la propriu, în bucăți și cu vuiet. Care se aude și azi, mai ales în urechile acelora obișnuiți cu tăcerea ca fiind a noua notă, a cincea voce. Adică tocmai a ei: a veșniciei care corectează, suav dar cu dureri profunde, iluziile vremelniciei. Or, din perspectiva teologiei istoriei, nimic nu pare mai șubred decât temeinicia cărămizilor și adâncimea chipurilor imprimate pe monede. În lunga sa viață, de peste un mileniu, vezi inconturnabila trimitere bibliografică la Beck, civilizația bizantină a trecut prin această experiență de mai multe ori, tot atâtea ocazii de actualizare și reconfirmare a vocației monahale, a amprentei sacerdotale în lume, a rugăciunii, a lucrării în Duh, necuprinse niciodată și niciunde de o sigură cameră, cu atât mai puțin de un singur om. În limbajul de azi, Bizanțul a avut mai multe backup-uri, de la iconografie la arhitectură și de la sfințenie la evlavia cotidiană, de la obște la parohie, de la comunitatea euharistică la sinodalitate, care, fiecare pe rând și toate la un loc au transportat un corp lipsit de consistență geografică, de lărgime și lățime, de amplitudine și altitudine, dar care, poposind, așa zicând, în Moldova lui Ștefan cel Mare sau Vasile Lupu, în Muntenia Basarabilor sau în Bulgaria, Serbia sau Rusia, pentru a nu mai vorbi de Grecia, a făcut posibil miracolul, unic la rândul lui, definit de Iorga în trei cuvinte: Byzance après Byzance. Altfel spus, visul constantinian a trecut definitiv proba romanității, a modelului imperial fără armate sau tunuri.

Rămânem în lumea zisă ortodoxă de azi. Ce se petrece, товарищи, în Ucraina? Frica îndreptățită că un eventual război ar putea începe, fiecare zi de amânare a declanșării lui făcându-l din ce în ce mai improbabil, are măcar meritul de a ne fi pus iarăși pe gânduri. De la dosarul sârbo-kosovar la dublarea autorității canonice din Moldova și de la contrele dintre Patriarhia Ecumenică și cea de la Moscova, trecând prin dosarul georgian, la, iată, Crimeea, pentru început, și toată Ucraina, acum, ne găsim în fața unor conflicte intra-ortodoxe. Această stare de fapt, pe care nu putem decât să o constatăm pentru moment, arată ceva important: nu există un “bloc” ortodox, o entitate monolitică, așa cum sugera, la mijlocul anilor 90 ai secolului trecut Huntington, îngroșând până la caricatură imaginea unui război al civilizațiilor. Desigur, analistul nu a dat-o în bară doar cu Ortodoxia, dar inclusiv problemele reale din Europa occidentală i-au scăpat. Nu este o înfrângere intelectuală, ci încă un argument în favoarea nuanțelor, a metabolizării sănătoase, fără puseuri de aciditate, a fațetelor istoriei. Una peste alta, pentru meditația eclesială avem destule probleme care se cer filtrate, scanate, descărnate, pentru a vedea bolile osaturii. Or, Bisericile Ortodoxe locale din zonă, fiecare un univers în sine prin istorie, afluenți și influențe, riscă să nu ofere o expertiză de încredere. Dimpotrivă. Între indiferență, celălalt nume al comodității, și necunoaștere, celălalt nume al inocenței maculate, plaja nu este deloc prea lungă. Și nici largă. Mergem din piatră în piatră, la final sângerând. Iată momente care, prin lucrarea unor forțe necontrolabile, pot rescrie istoria și pe marginea cărora, fiind de multe ori și în centrul lor, ar fi trebuit să ne consultăm. Sinodalitatea panortodoxă este mai necesară decât oricând. Sună simplu, dar nu este. Deloc.

În cei aproape doi ani de pandemie, în Germania, nu am auzit ceva coerent, convingător și în consecință aplicabil privind reacția, practica noastră pastorală în asemenea vremuri vitrege. Doar un comunicat de presă gol de conținut precum buzunarul unui preot fără parohie. În rest, soluții improvizate: slujbe clandestine, lingurițe etc. La acestea s-au adăugat fricile și restricțiile catolicilor și evanghelicilor în ale căror biserici slujim. Dar chiar și în biserici proprii, cumpărate sau construite de noi, am avut și mai avem un curent negaționist, conspiraționist, care denunță orice și pe oricine iese din fotografia de grup. Mai sunt destui care bat câmpii, care reclamă lipsa agapelor de după Liturghie, așa cum mai sunt și cei care, deloc puțini, din felurite motive, au rezerve și pe acest considerent sunt agresați verbal, desconsiderați. Cum vedem, etnic și confesional, într-un spațiu limitat, nu avem mereu instrumentele unității. Cu atât mai puțin la nivel inter-ortodox. Dincolo de pandemie, rămân deschise dosare întregi: religia în școală, transmiterea credinței tinerelor generații, asistența bolnavilor, a celor din pușcării, a înmormântărilor, a raporturilor cu statul, a distribuției corecte a resurselor materiale etc. Pe scurt, dacă în mijlocul unei comunități care revendică aceeași credință diversitatea ucide unitatea, atunci de ce să ne mirăm că, în Donbas sau aiurea, sub steaguri diferite, frații ortodocși sunt gata să se ucidă unii pe alții? Fiecare făcându-și, grăbit, cruce…

Cuvinte cheie

Newsletter

Înscrieți-vă la newsletter-ul Simpozionului Stăniloae, pentru a primi ultimele noutăți!

The subscriber's email address.