Intervenția noastră își propune să (re)aducă în atenție câteva aspecte ale relației dintre rostirea individuală -- în fața unei comunități mai mari sau mai mici ori destinată unui public nevăzut și, în general, necunoscut -- și sensul cuvântului articulat.

"Cartea pentru urechi" (definiția lui Gusti pentru Radio) presupunea transmiterea orală a unor conținuturi formative. "Transmițătorul" avea conștiința latențelor semantice ale cuvintelor și ordinea ideilor, care, împreună, indicau aceeași direcție, același sens pentru toți receptorii.

Dezintegrarea acestei relații poate "institui", astăzi, dezordinea din limbaj, sărăcirea acestuia din urmă, pierderea sensului, rătăcirea de la Calea cea bună.