Trăim o epocă, a excesului de cuvinte/vorbire/comunicare. Există un excedent nemaiîntâlnit în istorie de cuvânt mai ales rostit, dar și scris. Este momentul să ne reamintim faptul că funcția cuvântului de exprimare sau reprezentare poate propaga în egală măsură binele și răul, binecuvântarea sau blestemul, viața și moartea. Voi încerca să desprinde de la Marii Părinți ai Bisericii, care s-au ocupat cu acest subiect (în special Sf. Grigorie Palama și Cuviosul Sofronie Saharov) criteriile care discern cuvântul viu de cuvântul mort, cuvântul purtător de viață de cuvântul purtător de amăgire, rătăcire, împietrire, moarte. În esență, cuvântul viu este cel ce are împărtășire dumnezeiască, iar cuvântul mort este cuvântul lipsit de această împărtășire și izvodit de rațiunea autonomă a omului. Consider că este nu numai necesar, ci vital să ne însușim criteriile acestea pentru a opri pe cât se poate din răspândirea cuvântului aducător de moarte și a răspândi cuvântul aducător de viață. Comunicarea va avea o perspectivă autocritică, plecând de la convingerea că ispita judecății celorlalți se înscrie fără tăgadă în propagarea cuvântului aducător de moarte.