Datorăm necuvintele, ca moștenire lingvistică, lui Nichita Stănescu. Ele exprimă ardere lăuntrică, căutare mistuitoare (sau poate mistuire căutătoare), dor.

Îmi pare că poetul nu a bănuit niciodată, în plină epocă comunistă, la ce măsură viața duhovnicească i-ar fi fost prin excelență răspuns.

Astăzi însă îi putem răspunde ...

Setea și foamea lui, și a poetului în general, ne privesc pe noi toți. Nu întâmplător sfântul Porfirie dădea mărturie că, de vrea cineva să fie creștin, are de devenit mai întâi poet. Și aceasta pentru că realitățile credinței cer suflete sensibile, delicate, vibratorii. Suflete gata să poarte realitățile fine, profunde, inefabile. Și mai ales sete de adânc, dorire de pătrundere dincolo de suprafața lucrurilor, spre realitatea adâncă despre care mărturisește psalmistul („pus-ai în noi adâncuri”), acolo unde se face simțită adierea Duhului.

Or, chiar și într-o formă mai puțin teologică1, în Nichita ardea această căutare. Îi datorăm nu doar o revoluţie lingvistică (semantică), ci și intuirea a ceva fundamental despre condiția noastră de creștini. Pentru că recântărirea și resemnificarea cuvintelor, demers brâncușian de esențializare izbucnit manifest în spațiul construcțiilor literare, a deschis calea afirmării „necuvintelor“ ce „nu sunt altceva decât“, ne descoperă peste timp critica literară, „cuvintele în deplină libertate“.2 Și aceasta pentru că „cuvintele au în poezia lui un sens nou, comunică rezultatele cunoaşterii de către poet a Realităţii metafizice, o realitate situată dincolo de aria percepută de simţurile omului dirijate cerebral”. „Cuvintele exprimă cunoaşterea dialectică, cerebrală, raţională, iar Necuvintele, cunoaşterea metafizică”. Am spune noi astăzi, uimită descoperire de vocație apofatică a termenilor literari izbucnită din prea insistenta lor utilizare (exclusiv) catafatică, pe calea întâlnirii noastre cu realitatea de Taină.

Metafizica creștinului este viața întru Duhul. Concretă, reală, fără necesități de fabulare imaginativă, ca întâlnire concretă cu fundamentele Realității. În virtutea acestei posibile și de dorit experiențe de regăsire cu Cel ce este prin excelență, creștinul este fie mistic, fie nu este deloc. Și aceasta pentru că apofatismul întâlnirii creștinului cu duhovnicescul, cu tainicul, veritabilă parte în imersiune a ceea ce susține din adânc realitatea vizibilă, de suprafață, este ireductibil. I-raționalul trăirii în Duh este în fapt supra-raționalul concret, întrupat în realități de timp și spațiu, manifestării Domnului în creație și în oameni, haric mod prin care „Nevăzutul mi-a devenit văzut“ 3, după cum tânjea Nichita. Să ne lăsăm și noi stârniți întru Duhul de „necuvintele“ lui ...

1. Din lipsă de experiență duhovnicească.
2. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, pp. 1018-1019.
3. Nichita Stănescu, Necuvintele, Editura Tineretului, 1969.