Încercarea de a formula o nouă antropologie și o nouă viziune asupra lumii pune la încercare durabilitatea edificiului culturii moderne. Ne confruntăm cu o dislocare majoră a condiției umane, dat fiind că realitatea virtuală care animă această încercare nu examinează niciodată obiectele reprezentate de profuziunea de imagini. Atât Supraumanismul, cât și Postumanismul anunță o modernizare radicală a umanității. Totuși, mai ales în contextul Postumanismului Critic, ceea ce ar rămâne în urma acestei transformări propuse nu este unitatea psihosomatică a omului, ci mai degrabă o formă abstractă a intelectului. Nemulțumirea față de corporalitate nu este ceva nou: ea a format coloana vertebrală atât a Maniheismului, cât și a Gnosticismului și a izvorât dintr-o disprețuire a lumii materiale și o lipsă de dorință de a recunoaște că Creatorul sublim ar putea fi vreodată unit cu natura umană căzută. Tentația mașinii și a spiritului tehnic emană dintr-o dorință de a transcende limitele Creației. Cu toate acestea, o încercare de a scăpa din prezent și de a se refugia într-o stare primordială imaginară sau în echivalentul său escatologic ar ignora faptul că știința și tehnologia sunt extensia lucrării creatoare a lui Dumnezeu în lume. Aceasta nu înseamnă a afirma că produsele tehnologiei sunt în sine în mod inevitabil și esențial bune, dar teologia nu poate denunța tehnologia și știința. Dimpotrivă, ar trebui să caute să faciliteze reintegrarea creativității umane în perspectiva sa eshatologică.