În societății tradiționale, vârsta înaintată implica un anumit tip de autoritate care nu putea fi suplinit nici de educație, nici de poziția socială. Din Orient până în Occident și de la inuiții nordici până la aborigenii australieni, omul ajuns la o vârstă venerabilă era perceput ca cel care deținea o cunoaștere autentică a vieții, era eliberat de patimile trupului, ajunsese dezinteresat de micile ambiții lumești și privea cu luciditate spre cele spirituale, pe care avea să le cunoască deplin nu peste multă vreme. Cu alte cuvinte, bătrânul era asociat cu un tezaur de înțelepciune și curățenie sufletească, care îi legitima o poziție de autoritate, inclusiv din punct de vedere religios. De-a lungul timpului, acest statut a fost constant erodat de numeroși factori alimentați de schimbările din societate. Autoritatea vârstei a ajuns să fie suplinită treptat de cea conferită de diplome sau de un statut legitimat birocratic, iar în prezent de către accesul la tehnologie. Trăim astăzi într-o lume  a tinerilor, care prețuiește atributele acestei vârste (vitalitatea, deschiderea spre nou, dar, mai ales, abilitățile în folosirea tehnologiei) și care asociază senectuții încremenirea în trecut, incapacitatea de adaptare, decrepitudinea, inutilitatea socială și, handicapul major, lipsa unor „elementare” cunoștințe tehnice. În acest context s-a petrecut o mutație și în privința autorității spirituale: apariția și cultivarea în social media a unor adevărați „influenceri” spirituali pe care nu îi recomandă nici vârsta și nici studiile sau poziția într-o ierarhie, ci acele „virtuți” asociate postmodernității și a căror legitimitate e dată și confirmată de un criteriu esențial: numărul de followeri din social media. Este prematură calificarea calitativă a acestui fenomen și rămâne de văzut dacă se va dovedi efemer ori se va permanentiza într-o tipologie distinctă de instanță spirituală.