Eliberarea de sub jugul comunist și a politicilor restrictive în materia religioasă a adus cu sine o explozie de religiozitateîn spațiul românesc postcomunist (Gillet, 1997). Datele statistice post-1989 confirmă renașterea religioasă a societății românești, adică dezghețul spațiului public secular asaltat de căldura spiritualității creștine și de setea de cunoaștere a cuvântului lui Dumnezeu. Cum am ajuns însă de la ”Există Dumnezeu” și ”Dumnezeu este cu noi”, rostit cu prețul vieții în decembrie 1989, la aruncarea cu pietre, la propriu, în biserici în timpul protestelor de după tragicul accident de la clubul Colectiv din noiembrie 2015? Iarăși, cum am ajuns de la secularizarea ca ”o boală a Occidentului care nu este prezentă în spațiul românesc” în anii 90, la secularizarea care explică, fie și parțial, rezultatul referendumului din octombrie 2018?
Plecând de la cadrul teoretic al competiției religioase-seculare (Stolz, 2015) și utilizând sondajele internaționale asupra valorilor religioase din spațiul (est)europen (EVS 1990-2018, Pew Research Center 2017), lucrarea de față argumentează că după un sfert de secol de revenire a religiozității în planul societal și instituțional, dar mai puțin individual, asistam la o turnură, la un drift al secularizării (secular drift) post-2015. Adică intrăm pe făgașul modernității religioase occidentale care a cunoscut o secularizare accelerată și acută din anii 1960 și până astăzi. În consecință, mutațiile socio-antropologice ale omului (ne)religios contemporan din spațiul apusean încep să fie vizibile și în societatea românească postcomunistă, setând astfel premisele și tendințele evoluției câmpului religios autohton în următorii ani.