Blocada liturgică prin care a trecut eclezia românească în timpul pandemiei a scos la iveală interesante forme de adaptare la condițiile carantinei. Una dintre metodele de a “dribla“ asediul a fost prin mediul on line. Aici s-au mutat “cele sfinte“ din biserici în casele ferecate ale oamenilor, iar acestea au devenit temple miniaturale, “de buzunar“. Paraclisele familiale create ad hoc, cu un colț de rugăciune la care a aderat spontan ecranul tabletei sau al smart-phone-ului, au reprezentat forma de rezistență și de continuitate a vieții liturgice, în condițiile date. Pastorația s-a derulat on line, cateheza și slujbele bisericești, aidoma. Legătura dintre cler și popor nu s-a întrerupt definitiv grație mediului digital – deși Ortodoxia este o credință senzorială, care antrenează mulți stimuli tactili, olfactivi, sonori, vizuali etc –  însă un gust amar a rămas... Iar acum intervine întrebarea: cum ar fi arătat viețile noastre duhovnicești fără aceste echipamente și tehnologii care să ni-L aducă, chiar și bidimensional, pe Hristos în case? Cum ne-am fi descurcat în noaptea de Înviere a anului 2020 fără transmisiunile în direct prin intermediul stațiilor tv dar și fără live-urile din propriile parohii, în care i-am putut vedea pe duhovnicii noștri slujind? Cum am fi răspuns la strigătul de bucurie al preoților “Hristos a-nviat!“ cu “Adevărat a-nviat!“ fără aceste punți digitale, fără comunicarea fragilă dar totuși în timp real stabilită astfel între noi și părinții noștri spirituali? Greu de imaginat și de presupus cum ar fi fost, însă toate aceste lucruri se cer analizate sub spectrul celei mai potrivite întrebări puse vreodată: “Ce se pierde atunci când se câștigă ceva?“ La această întrebare voi încerca să răspund prin comunicarea pe care o voi susține la lucrările Simpozionului Internațional “Dumitru Stăniloae“ de la Iași, în data de 12 mai a.c.