M-am gândit să pornesc în scurta mea prezentare de la câteva fragmente filocalice – atât ale Sfinților Părinți, cât și note și comentarii teologice ale Părintelui Dumitru Stăniloae – a căror chemare, către creștinii de oricând și de oriunde, dar mai cu seamă către cei din bulversata lume de astăzi căreia-i suntem cu toții parte, o putem auzi, dacă suntem dispuși să ascultăm cu onestă atenție, rezumată astfel: „…Petrecerea plină de osîrdie și viețuirea cerească a pălit pe încetul, ca o icoană, din negrija celor ce au copiat-o în diferite vremuri, ajungînd la cea mai de pe urmă neasemănare și depărtîndu-se cu desăvîrșire de chipul cel dintîi. Căci cei ce ne-am răstignit lumii și ne-am lepădat de viață și am încetat de a fi oameni, străduindu-ne de-a ne ridica la firea îngerilor prin același chip al nepătimirii, am început să ne uităm iarăși cu dor la cele din urmă, turburînd curăția celor ce bine au viețuit înainte de noi…“[1]. O chemare la reașezarea în modul originar de a fi creștin, de a-l urma pe Hristos întru asemănarea cu el, anume la filocalie neîntreruptă. O chemare la reașezarea în excepționalitatea viețuirii, la care Hristos ne cheamă ca înspre firescul lui a-fi-om pur-și-simplu, om înzestrat cu omenie (humanitas).

[1] Nil Ascetul, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvîrșirii, trad. din grecește, introduceri și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, vol. I, ed. a 2-a, Humanitas, București, 2017, p. 143; Cartea Filocaliilor: Cele mai frumoase pagini, trad. din grecește de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, selecția textelor de Georgeta-Anca Ionescu, Humanitas, București, 2018, p. 287.