Rezumat

O problemă majoră a filologiei moderne românești o constituie editarea vechilor texte ale culturii naționale. Dificultatea specifică a acestei importante activități științifice este produsă de necesitatea de a transpune textele românești vechi din grafia chirilică tradițională, (generală în secolele al XVI-lea - al XIX-lea în cultura română), în grafia latină modernă, adoptată oficial la jumătatea secolului al XIX‑lea. Una dintre sarcinile filologiei românești, de la Timotei Cipariu și B.P. Hasdeu, până la Ion Gheție și Nicolae A. Ursu, a constat în încercarea de formulare a unor principii, tehnici și proceduri convenabile și adecvate ale paleografiei româno-chirilice, care să servească celor două obiective asumate, și anume, pe de o parte, acela de a face conținutul textelor vechi accesibil cititorului modern, lipsit de instrucție și de exercițiu paleografic, și, pe de altă parte, acela de a conserva autenticitatea primară a acelor texte. Aceast ultim deziderat s-a dovedit în timp greu de atins, foarte multe dintre așa-zisele ediții de texte vechi tipărite în ultima sută de ani fiind minate, în grade diferite, de alterarea, din punct de vedere al expresiei, a limbii originare, fie în sensul unei arhaizări forțate și nejustificate, fie, dimpotrivă, în sensul unei modernizări la fel de neavenite și de dăunătoare.

Editarea, cu adevărat științifică, a unui text românesc vechi, reclamă, pe lângă abilitățile paleografice menționate, și competențe multiple, între care mai importante sunt cele de istoria limbii române, dialectologie românească, gramatică și fonologie istorică a limbii române, stilistică istorică și traductologie, la care se adaugă, adesea, cunoașterea limbilor slavonă, greacă și latină. Este nevoie, altfel spus, de o specializare strictă a celor care se încumetă să se apropie de un text vechi cu intenția de a-l edita! Or, în realitate, întâlnim la tot pasul o sumedenie de „ediții” dezastruoase, inițiate și puse în practică de persoane lipsite de orice vocație sau legitimitate științifică. Din nefericire, nu rareori, asemenea sub-produse editoriale apar pe piață cu girul legitimator al unor instituții academice sau eclesiastice. Incompetența este asociată uneori naivității și „bunelor intenții”, alteori unor scopuri mercantile sau „de reprezentare”.

Lucrurile se complică și datorită unei frecvente confuzii între editare și diortosire. Diortosirea, după cum indică și etimonul grecesc al acestui vechi împrumut bisericesc, este operația legitimă, necesară și binevenită de adaptare lentă și prudentă, la dinamica evolutivă a limbii naționale, a textelor de cult propriu-zise, operație supravegheată cu atenție de Biserică. Zecile de ediții sucesive ale Liturghierului, Psaltirii, Apostolui, Evangheliarului, Mineelor etc. își păstrează astfel, constant, nu doar conformitatea dogmatică, ci și prospețimea stilistică și autenticitatea istorică. A supune toate textele vechi, nu doar pe cele cultice, adaptării și „diortosirii” auto-asumate conduce însă la rezultate dezastruoase. Voi încerca, în comunicarea mea, să ofer succint o serie de exemple de asemenea sub-produse culturale nocive, concentrându‑mi atenția și eforturile spre definirea unui set minimal de principii ale editării decente a unui text românesc vechi.