Teza pe care prezentarea mea o propune este aceasta: perioada contemporană, a primelor două decenii de secol 21, este o epocă în care misiunea creștinismului în context global și a Bisericii Ortodoxe în particular, se desfășoară într-o dinamică socio-istorică marcată de erodarea a ceea ce putem numi ‘structuri de plauzabilitate’. Prin ‘structuri de plauzabilitate’ înteleg cadrele sau modelele sociale, culturale și religioase care dau credibilitate unor (sisteme de) idei și practici. Aceste structuri informează / condiționează ceea ce indivizii sau comunitățile acceptă ca adevărat și demn de susținut sau practicat. 

‘Structurile de plauzabilitate’ sunt legate atât de fenomenul religios, al credinței, cât și de concepte seculare cu caracter cvasi-religios, cum ar fi: identitate națională, patriotism, suveranitate, valori tradiționale etc. 

În cazul celor de-al doilea, structurile de plauzabiliate sunt erodate de fenomene precum migrația, multi-culturalismul, influența rețelelor sociale, intensificarea inegalității sociale, degragarea încrederii în instituții, sau polarizarea ideologica. 

Erodarea cadrelor de plauzabilitate socio-culturale enumerate mai sus are impact și asupra fenomenului religios, dar în cazul Bisericii criza structurilor de plauzabilitate este agravată - și într-un fel poate fi sintetizată – de procesul de secularizare. Secularizarea face misiunea si mărturia Bisericii dificilă pentru că ridică întrebarea provocatoare: ‘De ce trebuie să cred în Dumnezeu și să subscriu unui sistem religios (care impune limite și sacrificii) într-o societate technologizată, cu sisteme integrate – imperfecte dar în continuu proces de perfecționare – care funcționează pe principii științifice și după modele statistice dovedite, și care oferă promisiunea libertății individuale de decizie?’. Într-o societate secularizată, identitatea religioasă și practicarea credinței devin din procese esențiale procese anexe atât la nivelul funcționarii macro-sociale, cât și la nivelul deciziilor individuale ale oamenilor.

Acest context ridică întrebarea esențială: cum îl mărturisim pe Dumnezeu într-un mod relevant astăzi? Ce trebuie să informeze misiunea Bisericii astăzi? 

Misiunea Bisericii Ortodoxe trebuie să re-integreze în miezul ei procesul de îndumnezeire nu doar ca o sinergie divino-umană la nivel personal, ci la nivelul corpului Bisericii. Misiunea, ca mărturie – martyria – devine astfel nu doar o activitate de ‘convertire’ în exterior ci o activitate de extindere și facilitare a unui proces de întâlnire între om și Dumnezeu la nivelul întregii societăți – ieșind în afara ‘zidurilor cetății ’ Bisericii. În acest sens, unul din efectele benefice ale aproprierii misiunii ca parte integrantă a procesului de îndumnezeire, este refacerea structurilor de plauzabilitate în lumea contemporană. 

Il cinstim pe Pr. Dumitru Stăniloae ca pe un sfânt ‘mărturisitor’. Ce perspective din teologia Pr. Stăniloae pot fi integrate în misiunea Bisericii Ortodoxe astăzi, mai ales în Apus? Mă refer la Apus, atât pentru că acolo trăiesc și slujesc, dar și deoarece în contextul migrației masive – mai ales a românilor - din ultimii 30 de ani, Apusul (Europa de vest, Statele Unite) a devenit un nou ‘areal de misiune’, atât față de membrii propriei noastre Bisericii Ortodoxe, cât și față de societatea multiculturală, pluralistă, și secularizată din Apus. Prezentarea mea va încerca să atingă aceste aspecte și să ofere câteva reflecții critice.