Aflăm din „Cartea Cărților”, din Facerea, că după ce Dumnezeu l-a creat pe om „bărbat și femeie” (1, 27), i-a „binecuvântat” să „stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul” (1, 28), apoi „a sădit o grădină în Eden” (2, 8) și i-a așezat acolo.

Așadar, creat „după chipul și asemănarea Sa, împodobit cu înfățișare și frumusețe, ca o cinstită făptură cerească”, omul, „bărbat și femeie”, Adam și Eva au fost așezați în rai, în loc de isihie deplină și în legătura nemijlocită cu Dumnezeu-Creatorul. Raiul însemna deodată armonie interioară, armonie în raport cu întreaga creație și, mai ales, armonie cu Atoate-Creatorul.

Neascultarea protopărinților de Cel Care este Viața și Care le-a dat-o în dar, a adus în ei, și prin ei „la toți oamenii” (Rom. 5,12), moartea și pierderea raiului cu toate darurile lui, îndeosebi armonia, în toate formele ei de manifestare. De aici, dorul ontologic după Dumnezeu, după liniște („Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne. Și neliniștit este sufletul meu până se va odihni întru Tine”, zicea Fer. Augustin) și căutarea Lui, în locuri, „edenice”, dar și prin rugăciune.

Deși simțim în mod din ce în ce mai acut nevoia de liniște, din păcate, nu totdeauna știm unde și cum s-o căutăm. Nu apelăm îndeajuns la rugăciune care este nu doar cel mai prețios, ci și cel mai la îndemână mijloc de a o dobândi aici, dar și (pentru) dincolo. Căutăm liniștea și fericirea în lucruri materiale, trecătoare și de cele mai multe ori amăgitoare, în loc să o căutăm la Cel Care este Izvorul vieții și al fericirii. 

De aceea, un teolog contemporan afirma, fără echivoc, că „din impasul tragic în care se află omul contemporan nu există decât o singură ieșire, o singură cale poate să ducă la izbăvirea lui: Dumnezeu-om Hristos, Izbăvitorul lumii” (Ioannis N. Karmiris).

În acest demers, rugăciunea („care este vorbirea minții cu Dumnezeu”, Evagrie Ponticul) mijlocește îndepărtarea gândurilor rele, liniștirea minții și a inimii și, în mod deosebit, dobândirea harului. 

De aici îndemnul unui cunoscut părinte aghiorit din vremea noastră: „Pentru omul contemporan, căutarea harului lui Dumnezeu ar trebui să fie o prioritate căci acesta est în mod substanțial dorul ascuns al inimii fiecărui om...Nu există decepție, deznădejde și  singurătate pentru omul înnoit în Hristos, ci doar pace, speranță, bucurie, lumină și iubire” (Arhim. Efrem Vatopedinul). Cu alte cuvinte, rugăciunea ne aduce liniște și ne conduce la Dumnezeu.