Simpozion

„Nu este bine să fie omul singur …” Pandemie, Izolare, Isihie

Iași, 11 - 13 Mai 2022

Note pe marginea influenţelor Filocaliei în gândirea dogmatică românească a secolului al XX-lea

Fără îndoială, dacă duhul şi cultura teologică a paisianismului inspirate filocalic ar fi pătruns în sistemul teologic al învăţământului românesc din secolul al XIX-lea, Dogmaticile ar fi fost elaborate într-o dimensiune duhovnicească şi experimental-eclesială care ar fi însemnat, totodată, o viziune unitară asupra dogmelor şi vieţii creştine. Dar, în cultura şi teologia românească, inspirată tot mai mult din ideile şi modelele iluminismului european, receptarea scrierilor filocalice nu s-a realizat, traducerile efectuate de „dascălii paisieni” rămânând în manuscris, închise în mediul monahal. Contactul real al Dogmaticii Ortodoxe cu Filocalia ar fi creat mult mai devreme premisele debarasării acesteia de modelele apusene – forjate în polemica Reformă/Contrareformă - şi angajarea benefică a dogmatiştilor români pe traiectoria Tradiţiei Bisericii şi a recuperării, în contextul modernităţii, a teologiei patristice.


O schimbare de „paradigmă” în abordarea Dogmaticii se putea realiza doar printr-o unificare a acesteia cu viziunea patristică şi filocalică a Părinţilor despre sensul ontologic-cosmic şi eclesial-sacramental al transfigurării omului şi cosmosului în Hristos. Prin această interrelaţionare dintre dogmă şi experinţă, dintre Dogmatică şi Filocalie credem că s-ar fi reuşit depăşirea sciziunilor dintre Dogmă şi Spiritualitate/Morală, dintre opera lui Hristos şi lucrarea omului în înţeles autonom. Dacă secolul al XIX-lea a fost pentru parcursul Dogmaticii Ortodoxe în România, perioada traducerilor şi a imitaţiilor – cu trecerea succesivă de la metoda istorică la cea simbolică şi filosofică - prima jumătate a secolului al XX-lea aduce în prim planul teologiei româneşti semnele înnoirii şi reunificării ei prin redescoperirea duhului unificator al Părinţilor şi viabilitatea metotei lor duhovniceşti-raţionale şi ascetic-mistic-eclesiale.


În prima jumătate a secolului al XX-lea se înregistrează trei mutaţii fundamentale în teologia ortodoxă română care vor sta la baza înnoirii Dogmaticii: a) redescoperirea misticii răsăritene prin Nichifor Crainic şi apoi Dumitru Stăniloae; b) redescoperirea palamismului prin Dumitru Stăniloae; c) traducerea Filocaliei prin Dumitru Stăniloae. Preocupările lui Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae privind gândirea patristică devansează Congresul de la Atena (1936) în care s-a dezbătut despre influenţele existente în teologia ortodoxă şi importanţa întoarcerii la Sfinţii Părinţi.


Filocalia a germinat o înnoire a Dogmaticii în perioada comunist-atee din a doua jumătate a secolului al XX-lea, poate şi prin faptul că cel care o traducea şi comenta în ample note de subsol era şi profesor de Teologie Dogmatică sesizând astfel oportunitatea unui asemenea demers. Întâlnim influenţa gândirii filocalice în metoda, hermeneutica şi conţinutul marilor sinteze dogmatice ale părintelui Stăniloae.


Prin acest demers teologic-duhovnicesc şi eclesial, Dogmatica Ortodoxă şi-a regăsit metoda şi duhul Părinţilor Bisericii, înnoindu-şi astfel şi conţinutul, fără ca prin aceasta să afirmăm că am ajuns la capătul drumului înnoirii Teologiei Dogmatice. De aceea, în epoca post-Stăniloae, una din sarcinile dogmatiştilor este să reflecteze la bogăţia de conţinut dogmatic unit cu experienţa şi spiritualitatea filocalică pentru o Dogmatică a experienţei eclesiale cu implicaţii concrete în cultura şi societatea actuală.

Newsletter

Înscrieți-vă la newsletter-ul Simpozionului Stăniloae, pentru a primi ultimele noutăți!

The subscriber's email address.