Ortodoxia a căpătat vizibilitate în peisajul religios occidental începând cu migrațiile rusești provocate de Revoluția bolșevică din 1918, la care s-au adăugat succesiv alte valuri de migrații din țări ortodoxe precum Grecia, fosta Yugoslavie, România și Bulgaria, pe tot parcursul secolului XX, continuând și astăzi.

Într-o primă fază, aceste comunități naționale s-au străduit să îți asigure organizarea unei vieți religioase în limba de origine și potrivit tradițiilor ecleziastice ale Bisericilor - mamă. Cu timpul însă, au apărut noi generații ortodoxe, născute și educate în Occident, ale căror așteptări față de Biserică diferă de cele ale părinților. Unul din aspectele cele mai importante pe care ne propunem să îl subliniem este faptul că generațiile născute în Occident nu nutresc același atașament față de identitatea etnică și națională de origine (românească, sârbească, grecească, etc.) ca părinții lor. Diversele Biserici naționale răspund și reacționează diferit la nevoia noilor generații de a construi o identitate ortodoxă dincolo de coloratura etnică și lingvistică moștenită și dincolo de noțiunea de „diaspora”.

Prezentarea de față va fi axata pe contribuția românească la dezvoltarea unei identități ortodoxe în Europa occidentală, în cadrul eforturilor (sau rezistențelor) instituțiilor bisericești în acest sens. Pe lângă aceasta ne propunem să punem în discuție conceptual de „diaspora ortodoxă”, pe care îl considerăm neadecvat pentru a descrie situația ortodoxiei în Occident.