Ortodoxia nu este nici veche nici nouă, este universală, catholică, supratemporală, singura realitate ”fără limite” în timp și spațiu. Tocmai aceste caracteristici o fac, deodată, provocatoare și vulnerabilă. Clișeele occidentale (patriarhalism în organizare, ascetism în trăire, tradiționalism în teologie) îi sunt aplicate de cei care fie nu o cunosc, fie vor să o limiteze, să o reducă la statutul de ”religie”, ”instituție” sau o formă de ritual creștin. Valorile ei sunt perene, intrând, adesea, în conflict cu ”valorile” ”seculum-ului, care propune ”lumea biologică” față de ”lumea teologică”, antropocentrismul față de hristocentrism, hedonismul față de înduhovnicire, idolatrizarea științei drepturilor și libertăților, ”auto-îndumnezeirea” prin tehnologie, umplerea omului de materie. Împărtășirea, comuniunea, dragostea agapică, îmbrățișarea liturgică, generozitatea, mila, sfârșitul creștinesc sunt, pentru societatea seculară, post-pandemică, antichități.  În aceste condiții, ”adaptarea” teologiei, prin schimbarea limbajului, dezincriminarea etică a păcatului, circumscrierea învățământului religios și teologic regulilor impuse de autorități civile se arată ca varianta de supraviețuire socială a Ortodoxiei. Poate păstra ea, în aceste limite, ethosul și acuratețea, frumusețea neînserată și perspectiva eternizării umanului sau va fi nevoie de o agendă paralelă? Nu ne propunem să răspundem satisfăcător; avem, însă, datoria să ne întrebăm unde ne este locul în acest proiect.