„Eu cred că asta este destinaţia neamurilor, nici să se dezbine în lupte, aşa cum se face în occident, nici să se unifice, cum se tinde acum, ci să se dezvolte în sensul acesta spiritual care să însemne dezvoltare, diversitate în Dumnezeu Care este şi unit” (Părintele Stăniloe în dialog cu Sorin Dumitrescu). Întrebarea „Ce este nou în scrierea Părintelui Stăniloae?” nu este nici redundantă nici nejustificată, întrucât re-lectura sa ne pune în față „noutatea” tradiționalului.
Mai exact, teologul vorbește despre patriotism, comuniune, iubire, jertfă, filantropie, generozitate, neam, identitate, demnitate cu aceeași competență și entuziasm cu care scrie destre Treime, structura supremei iubiri sau despre Logosul întrupat și înviat. Sunt cuvinte vechi, pe care societatea post-revoluționar-modernă le trece în arhive, dar în limbajul bisericesc sunt operante și de neînlocuit.
Cine citește scrierea transilvăneanului Stăniloae, exhaustivă și mereu unduitoare, precum câmpurile gata de cosit ale Subcarpaților Meridionali, va găsi în ea ceva apoftegmatic: scriind despre Părinți, a scris ca un Părinte. O apoftegmă se citește de multe ori pentru că e plină de înțelepciune, este scrută și concentrează în ea experiențe spirituale și experiențe de ani, încât de fiecare dată apare ca ceva nou și surprinzător. Prin prezenta contribuție, încercăm să reliefăm personalitatea Părintelui Stăniloae ca filolog, trăirist, istoric și, peste toate, patriot, pentru care ”neamul” face parte din categoria realităților perene, biblice și sfinte.