Câteva considerații, pornind de la mistica siriacă

Există o strânsă legătură între cuvânt și tăcere atât în teologie, cât și în poezie sau filozofie, în sensul de dependență reciprocă. Vorbim despre o anterioritate și o preeminență a tăcerii, cu valoare originară, care stă la baza cuvintelor, conținut și sens al acestora, dar există și o necesară regenerare a tăcerii pornind de la calitatea cuvintelor, când vine vorba de comunicarea propriu-zisă. Cu aplicare la spațiul cotidian, cuvântul exprimă o măsură sau o ne-măsură prin uzanța pe care o presupune. Acest lucru îl arată, pe de-o parte, ca mijloc efectiv de comunicare dar, deopotrivă și incapacitatea sa de a cuprinde realități doar sugerate prin apelul la acesta. De aici și nevoia de necuvinte, ca formă de transcendere a verbalizării prin cuvinte, în termeni teologici un apofatism cu valoare intermediară către tăcere, ca început și sfârșit al comunicării. 

În sensul celor afirmate, mistica în general, și cea siriacă, în mod special, argumentează acest binom tăcere-cuvânt în limbaj hristologic ca itinerariu creator descendent în trei momente: tăcere-cuvânt și rostire (glas), rezolvat ascendent, de-a lungul împlinirii personale în ordine inversă, urmând tripartiției duhovnicești de nuanță paulină: trupească, sufletească, duhovnicească. Această abordare teologică, de nuanță poetică, poate să constituie o resursă valoroasă la zi și să ofere unele posibile soluții de restabilire calitativă a comunicării umane prezente, făcând apel la restaurarea cuvântului creator, dar și a tăcerii originare, și, mai ales, a raportului dintre aceste două stări, în contextul apelului la mistică, ca sens al teologiei și al vieții creștine, în general.