Aș constata pentru început că ne plângem adesea de singurătate, uneori prea ușor și fără vreo justificare evidentă. Or, starea de singurătate presupune un mod de existență distinct („singular”), care nu poate fi socotit prin sine deficient sau negativ. Exprimă un mod de a fi propriu persoanei, care, cum știm, se anunță deopotrivă ca individualitate irepetabilă și ca ființă în comunitate. Ceea ce înseamnă că urmează să distingem, de pildă, între singurătate și însingurare, eventual între singurătate și solitudine. În acest sens, singurătatea urmează a fi regăsită, sub un mod sau altul, prin ceea ce poate fi numit simț al vieții. E trăită într-un fel sau în altul pe fondul unui simț particular al vieții. Plecând de la aceste gânduri, voi căuta să aduc în atenție unele situații sau exemple care, astăzi, pot fi elocvente pentru raportarea omului la sine și la lumea vieții.