Referatul trece în revistă diferitele modele ale relației dintre Stat și Biserică în istoria României de la începutul mitropoliilor românești până la instaurarea regimului dictaturii proletariatului.  Au existat în principal două astfel de modele: cel ardelenesc (în care Ortodoxia românească s-a aflat sub dominația statală străină – hungară catolică, apoi ardelenească protestantă, austro-catolică și în final cu autonomie bisericească în Ungaria dualistă). În al doilea rând a existat modelul din Țările românești extracarpatice (Moldova și Valahia) în care după un secol de anarhie feudală a fost instaurată, începând cu Ștefan cel Mare, așa-numita simfonie bizantină, care a fost menținută până în epoca Regulamentelor Organice (1831-1848).

Totodată, la marginile teritoriului românesc au fost instituite alte două modele. În regiunile de vest (Banat și Bihor), situate în afara Principatului transilvan (și anume în Regatul ungar), Habsburgii au instituit în anii 1690-1695 din considerații politice (ca o contrapondere la nobilimea maghiară) o Ortodoxie multietnică privilegiată, numită ilirică, alcătuită dintr-o Mitropolie de facto autocefală, la Carloviț, cu șapte eparhii sufragane, dar cu o treime din parohii locuite preponderent de români. În această Biserică a fost instaurat după 1780 sistemul iosefinist, de control al Bisericii de către Stat. Același sistem a fost introdus de Habsburgi și în Bucovina, ruptă de la Moldova în anul 1774. Biserica Ortodoxă din Bucovina constituie unul dintre cele mai clare exemple ale sistemului bisericesc iozefinist, el dăinuind aici până la Marea Unire din 1918. Un sistem oarecum similar, de control al Bisericii de către Stat, a fost instaurat și în Basarabia, ruptă de la Moldova în anul 1812. Practic în Basarabia a fost extinsă reforma introdusă în întreaga Biserică Rusă de Petru cel Mare în anul 1721.

Modul de organizare petrină a Bisericii Ruse a fost instaurat ulterior, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, și în noile Biserici naționale autocefale din sud-estul Europei, printre care și Regatul României. Peste munți, în Transilvania, unită cu Ungaria în 1867, mitropolitul canonizat între timp, Andrei Șaguna, a reușit crearea unei Mitropolii autonome față de autoritatea guvernamentală maghiară.

În anul 1918 s-au unit în România Mare patru Biserici românești provinciale, trei cu statut de autocefalie (Transilvania, Bucovina și Vechiul Regat român) și o eparhie în subordinea Sf. Sinod rusesc (Basarabia). Două din aceste Biserici se bucurau de autonomie (de jure, în Transilvania, de facto în Basarabia), în timp ce celelalte două se aflau sub controlul dur al autorității de stat. În urma celor șase ani de tratative pentru unificare (1919-1925), noua Biserică Ortodoxă Română a primit un statut de autonomie parțială față de autoritatea guvernamentală, tendința de control din partea celei din urmă devenind tot mai puternică în anii de dictatură de după 1938.

{"preview_thumbnail":"/sites/default/files/styles/video_embed_wysiwyg_preview/public/video_thumbnails/9U5T11YXAd4.jpg?itok=QrJ8AI0P","video_url":"https://www.youtube.com/watch?v=9U5T11YXAd4","settings":{"responsive":1,"width":"854","height":"480","autoplay":0},"settings_summary":["Embedded Video (Adaptiv)."]}