Pentru a fi contemporană, Biserica nu se poate dispensa de tradiţia patristică. Adaptarea discursului Bisericii la contemporaneitate trebuie să se facă pornind de la bazele care i-au asigurat mai mult sau mai puţin văzuta stabilitate. Dincolo de aparent, Biserica se întemeiază pe o experienţă care cu greu poate fi contestată şi care a putut să răspundă diferitelor provocări ale diferitelor timpuri ale istoriei. Recursul la tradiţia patristică reprezintă, astfel, una dintre resursele inepuizabile pe care Trupul eclezial al lui Hristos le poate activa în faţa unor circumstanţe care, adesea, pot să pară inedite. A face apel la o astfel de experienţă nu înseamnă, în niciun caz, închistarea într-un discurs anacronic. Pe de altă parte, (aparentul) inedit al circumstanţelor ne obligă şi la preluarea critică şi selectivă a resursei patristice, fără ca această preluare critică să reprezinte o diluare a conştiinţei ecleziale sau un compromis făcut în faţa (aparentei) complexităţi a lumii în care trăim. Ca sintetizator al tradiţiei patristice, Sfântul Grigorie Palama a fost un om al timpurilor în care a trăit. De aceea, poate, teologia palamită suscită atâtea dezbateri până în ziua de astăzi. Este paradoxal în ce fel sinteza teologică palamită nu devine anacronică şi nu trădează realismul care ar trebui să caracterizeze viziunea Bisericii asupra lumii.