Nu este o întrebare simplă, turistică, așa cum nu reprezintă o căutare pe aplicația telefonului mobil și cu atât mai puțin o mostră de filosofie “ieftină”. În joc se află ceva mai grav: umanitatea trăind sub semnul păcatului de la Adam și Eva încoace, la propriu, s-a aflat mereu într-o formă sau alta de criză. Locale sau lărgite, militare sau sanitare, din cauza cotropitorilor sau a neînțelegerilor interne, urmare a erupției vulcanice sau a ciclulul termic planetar, din pricina foamei sau a sărăciei, scuturată de intenții bune sfârșite prost sau agresată de ideologii criminale, inumane, recent: de rasă, de clasă și acum de gen – crizele au însoțit fidel istoria lumii. Această constatare a dus, cum știm, inclusiv la teoria ciclicității epocilor istorice dar, iată, și a mecanismelor economice.

Pe scurt, cine vorbește azi despre criză este rugat să indice o perioadă fără, aflată în afara oricărei tulburări. Imaginea idilică, spre care tindem și noi, cumva compensatoriu, se dovedește iluzorie. Nici lumea satului nu este o capsulă a timpului, așa cum nicio altă formă de existență umană, chiar și descoperită abia târziu, nu este complet scoasă din ritmul acesta. Măcar și banala trecere a timpului, vizibilă în succesiunea generațiilor, dinamica vegetației sau mersul astrelor, ar fi un indiciu sigur și suficient că, în mișcare permanentă fiind, a aluneca, inclusiv peste bord, face parte din însăși definiția noastră de călători, de pelerini.

Chestiunea nu este așadar cum ieșim din criză, pentru că, tot în regim banal, după criză este înainte de criză. Realist, religie a soluției intime, a empatiei absolute, Creștinismul nu oferă alternative, nu se ia la întrecere cu radicalii și naivii, nu promite nici eradicarea bolilor, în ciuda vindecărilor făcute de Dumnezeu întrupat, și nici abundența alimentară, în ciuda hrănirii cu pâine și pește a câteva mii de oameni, coșurile cu resturi fiind, în icoană, imaginea fidelă a risipei de ieri, de azi și de mâine. Iisus Hristos intră în istorie nu ca investitor, nici drept administrator, reorganizator de firmă, manager care crește și diversifică producția, plătind la final dividentele, salvând brandul și familiile muncitorilor. Prezența Lui în miezul umanității, repet: intimă, de maximă empatie, are rostul de a ne învăța că nu există crize care să merite să abdicăm de la chipul lui Dumnezeu din noi și că, oricât de cumplite ar fi vremurile, destinația noastră rămâne neschimbată: îndumnezeirea, transfigurarea materiei, înveșnicirea ei.

Echilibrul sau darul deosebirii duhurilor, al discernământului, este marea lecție practică a Creștinismului. Punerea ei în aplicare explică, la urma urmelor, cum, la un loc, păcătoșii din Biserică anticipă ceata prietenilor lui Dumneze. Mai explică și cum păcatul, prin dorință de schimbare, prin metanoia, ajunge treaptă a sfințeniei, cum slăbiciunea se vădește putere și cum înțelepciunea, ruptă de sursa ei de viață, de Sophia, se usucă precum planta neudată. În termeni omenești, paradoxali, Biserica lui Hristos este și nu încă Împărăția Cerurilor, cum cerem în Rugăciunea Domnească, în acest timp, real și nu doar paliativ, Tainele lucrând în chip concret cele din viitor în prezent.

Toate acestea lămurite minimal, situația actuală, pe care, evident, din comoditate și obișnuință o putem numi inclusiv criză, se prezintă cam așa: pandemia, cu incertitudinile și dereglările individuale și comunitare aferente, apoi războiul din Ucraina, amândouă, cum era de așteptat, urmate de inflație și de impasul resurselor energetice. Să mai adăugăm: accelerarea digitalizării, nu în ultimul rând ca soluție de protecție sanitară, dar și primul pas către numita inteligență artificială care, alături de realitatea augmentată, de hologramele care mimează realitatea, ne sugerează insistent că devenim anexe ale propriilor tehnici. În parte și la un loc, ele sunt nu doar subiecte de știri, ci aspecte care ne afectează nemijlocit viața, modul în care am fi dorit să o trăim, planurile și năzuințele, confortul pe care nu îl credeam atât de fragil, libertățile pe care le țineam drept definitive alături de multe alte aspecte, majore sau minore, luate ca de la sine înțelese.

Ei bine, nimic sau aproape nimic nu mai stă cum știam, fundamentele fiind perceptibil mutate, șuruburile nu mai sunt drepte și garniturile slăbesc pe zi ce trece. Dincolo de metafora chinuit-tehnică, arhitectura lumii cunoscute suferă modificări. Suprapopularea sau încălzirea globală ajung secundare însă dacă ne apropiem pe miezul rezistenței umane, dacă luăm act de deriva reperelor, de lipsa de persuasiune a valorilor, de golul care se instalează în multe suflete intrate în insolvență existențială. Nu pentru că dilemele liderilor politici, deficitele sistemelor decizionale sau instrumentele de combatare nu ar fi discutabile, dar însăși persoana umană se trezește în plină intersecție destinală pe care, de jos, o vede cu groază, neavând mereu pe cineva alături care să îi arate, de sus, că de fapt este o cruce. Aceeași.

Ediția din 2023 a Simpozionului Internațional de Teologie “Dumitru Stăniloae” de la Iași se dedică acestui imens complex de întrebări la care, evident, fie nu sunt răspunsuri încă sau, dacă sunt, nu conving pe toți. Centrală în demersul nostru prin care Teologia (majusculată) se face gazda altor științe și preocupări rămâne problematica sufletească, așezarea profundă a omului. Regretatul Mitropolit Kallistos Ware spunea, acum deja câteva decenii, că dacă primul mileniu creștin a fost al hristologiei (Cine?), iar al doilea al eclesiologiei (Cum?), al treilea mileniu va fi cu siguranță al antropologiei (Pentru cine?). Deja însângeratul nostru trecut recent, martor al crimelor nazismului și comunismului, dar nu numai, ar trebui să ne pună pe gânduri în această privință. Iată că actuala criză, adică timpul care ne-a fost dat să îl fructificăm, în care să aducem Evanghelia lui Hristos, adâncește interogația, făcând-o pe cât de adâncă pe atât de înaltă, sfâșietoare.

În contextul nostru post-comunist, după trei decenii de convulsii, dar și de evidentă renaștere bisericească, de multe ori și de nu foarte puțini s-a pus întrebarea căror suflete le sunt/ le erau construite ziduri, în ce raport stau investiția în beton și cea în oameni. Băț în gard, pricină de critică sau semnal de alarmă, semnul de întrebare rămâne. Nu, nu este vorba despre ctitorii, simplist vorbind, ci despre duhul ctitoricesc, despre resursele comuniunii, adică tocmai despre acele forme organizate, la vedere și nu, prin care fiecare în parte și respirație lângă respirație, împreună, ne ținem ferm de catarg, convinși, în ciuda furtunilor, că la timonă este chiar El. Echipaj de oameni liberi fiind, a ne baza doar pe asta, fără să facem nimic, ne-ar fura la urmă bucuria intrării în port, dulceața mântuirii.

Așadar: Toate pânzele și inimile sus!