Laic vorbind, sănătatea are două componente: practic, este starea de bine fiziologic, în sensul că omul nu resimte nici o durere (temporară sau constantă), lipsă sau deficienţă. Spiritual, este starea de pace, mulţumire, împlinire în care activitatea intelectuală, mentală şi afectivă sunt în armonie. Când ne referim la „sănătate” în raport cu Dumnezeu, lucrurile se complică: „sănătatea”, în sens teologic, înseamnă „mântuire” (gr. soteria), respectiv starea de armonie din om, dintre om şi semeni, om şi natura creată, om şi Dumnezeu. Se înţelege de aici că sănătatea fiziologică nu este un scop al teologiei creştine, căci s-ar reduce doar la starea de bine individual. Biserica urmăreşte în primul rând sănătatea spirituală, care este comunitară. De pildă, un om cu o deficienţă fiziologică, dacă este sănătos spiritual ajunge să trăiască chiar şi suferinţa fiziologică drept sănătate teologică, funcţie de modul cum abordează suferinţa şi viceversa. De aici deducem paradoxul potrivit căruia, prin suferinţă biologică omul se ”conectează” la Dumnezeu, adică de izvorul sănătăţii, în timp ce, prin sănătate fiziologică, omul (nesănătos spiritual) se poate îndepărta de Dumnezeu. Fără a explora criteriile după care Dumnezeu lucrează cu omul pentru sănătatea lui holistică, ne vom limita în a sublinia că Dumnezeu nu numai că nu aduce boala pentru a-i orienta pe oameni spre Sine, ci o îndepărtează (a se vedea rugăciunea de vindecare de boală) ori o îngăduie, lăsându-l pe om să interpreteze mesajul. Hristos a fost şi rămâne vindecătorul prin excelenţă (nu se știe câți ologi a vindecat la Vitezda), care arată că puterea dumnezeiască se află deasupra suferinţei, că doreşte vindecarea tuturor, prin iertarea păcatelor şi eliminarea neputinţei (cazul slăbănogului din Caperanum).